Do you know what it means to miss New Orleans?

Pentru a-l tine departe de suflul revolutionar ce anima Germania in jurul anului 1840, familia tanarului baron Ludwig von Reizenstein il trimite pe acesta la New Orleans. Falit si cam fara alte perspective, baronul este nevoit sa-si castige existenta prin scris. Decide sa scrie un roman foileton despre spatiul sau adoptiv cu titlul Misterele New Orleans-ului pe care il publica intr-unul din cele doua ziare de limba germana din oras (unul conservator si celalalt mai boem, bineinteles baronul il alege pe acesta din urma).

Genul nu era nici pe departe original – se nascuse odata cu romanul lui Eugene Sue, Misterele Parisului (1842-1843) ce fermecase intreaga Europa, dar si o mare parte dintre scriitorii germani din Lumea Noua. Nu este de mirare asadar ca, pe langa “misterele” unor orase consacrate precum Londra, de pilda, exista Misterele Bucurestilor de George Baronzi si Misterele din Bucuresti de I.M. Bujoreanu, dar si Misterele Cleveland-ului, Misterele din Pittsburgh. Cu alte cuvinte, in acea perioada orasul se transformase incet, incet intr-una dintre cele mai gustate surse de inspiratie literara, datorita varietatii de personaje, a posibilitatilor infinite si efervescentei cotidiene pe care le oferea.

Multe dintre aceste romane si-au pierdut in timp savoarea artistica; rafinamentul modernitatii a facut ca publicul sa se plictiseasca rapid de caracterul fracturat pe care il presupune foiletonul, de personajele de multe ori lipsite de profunzime, unilaterale, dar si de moralismul lor care impinge pe alocuri satira pana la dimensiuni suparatoare pentru cititorul de astazi. Insa romanul lui von Reizenstein se remarca nu doar un tip de realism diferit (magic si pervers in acelasi timp – descriind iubiri homosexuale, crime si scandaluri in termeni aproape ritualici si / sau apocaliptici), ci si un destin diferit: dupa ce fituica la care lucra va fi interzisa in timpul Razboiului Civil fiindca era suspectata de abolitionism, el va cadea in uitare si va fi redescoperit si tradus in engleza abia pe la inceputul secolului XXI.

O sa va intrebati, probabil, de ce va povestesc despre acest baron si ce legatura are un astfel de roman cu mine? Ei bine, istoria neamtului si a scrierilor sale reprezinta pretextul cartii New Orleans, Mon Amour a lui Andrei Codrescu (aparuta in 2006 la editura Algonquin Books of Chapel Hill), in fond o colectie de articole si eseuri despre orasul american scrise pe parcursul a douazeci de ani, din 1985 pana in 2005, adica pana putin dupa uraganul devastator Katrina.

Scriitor de origine romana stabilit in Statele Unite, profesor de engleza la Louisiana State University, Codrescu este autorul mai multor volume de poezii si proza scurta, al unor romane de succes si al unor carti de eseuri multe dintre ele traduse in romana la Editura Polirom (le puteti gasi aici), insa pentru mine, care eram deja familiarizata cu astfel de articole / scrisori din revista Dilema in traducerea Ioanei Avadani (daca va intereseaza puteti arunca o privire), aceasta carte, concentrata in parte in volumul in romana Scrisori din New Orleans, este foarte speciala fiindca a fost una dintre primele carti pe care le-am cumparat dupa ce am trecut oceanul.

Nu am regretat alegerea – Codrescu este un foarte bun observator al vietii si al particularitatilor unui oras foarte eteroclit si boem in comparatie cu alte orase americane. Asa cum surprinde el cu subtilitate:

“Tourists come to New Orleans to get drunk, to get weird, and to get laid. They also come to eat and, some of them say, to dance and hear le jazz. They get that. And plenty more. Sometimes they get robbed and killed. Sometimes they get arrested for running a red light and put in jail with thieves and killers. You can’t ask for anything better in America. To get all those thrills separately you have to go to Belfast, to Bangkok, to Haiti, to Paris, and you’ll still have to come to New Orleans for the music.” (p.149)

Si aceeasi amaraciune amuzata o regasim in stilul tuturor articolelor, indiferent ca ele vorbesc despre uragane, despre restaurante, despre crime oribile, despre imigranti sau staruri de cinema, blues, jazz, etc. Chiar daca ca este vorba de finetea din renumitul French Quarter sau de periferiile mizere, scriitorul preia o scena, o stire, un personaj intalnit si creaza o intreaga poveste in care adeseori umorul si disperarea se intretaie cu o naturalete pe care rar o gasesti in literatura americana contemporana, cu atat mai putin in publicistica.

Visul american insusi este devine pentru el “a series of nightmares with intermitent periods of desperate wakefulness”, insa acest lucru nu-l determina sa iubeasca mai putin orasul adoptiv – intreg volumul este astfel un imens poem de dragoste pentru New Orleans si totodata o elegie a descompunerii sale.

O carte in acelasi timp revelatoare si subversiva ce readuce la viata un gen care parea uitat, o carte care te face sa iti fie dor de un oras pe care poate nu l-ai vazut niciodata…