Urmăresc prin geamul murdar, pe care se preling picături îmbâcsite ce lasă în urma lor dâre de praf, reclamele țipătoare la detergent, cafea, bormașini sau jucării. Mă simt norocoasă că trăiesc și că am ocazia să văd zi de zi aceleași afișe de prost gust, din care aceleași produse de proastă calitate țipă către aceiași proști cumpărători. În dreapta mea o femeie de vreo 40 de ani își suflă nasul într-un șervețel de unică folosință. Cui nu-i plac lucrurile de unică folosință? Tacâmuri, șervețele, scutece, seringi , farfurii, suflete, caserole. Lucruri banale. Mototolește șervețelul și-l îndeasă în buzunar, apoi continuă să își tragă nasul. Se apleacă greoi către mine, aproape lipindu-mă de geamul jegos și mă întreabă fără menajamente cât e ceasu’. Nu-i răspund. Insistă. 2:30 ca de fiecare dată, aceeași oră în care aceleași femei ordinare mă întreabă pe același ton autoritar, întrebarea universală: “cât e ceasu’?”. Unde ne tot grăbim? De ce mereu vrem să știm cât e ceasu’? Îmi întorc privirea spre corpolenta individă care își linge rujul trandafiriu de pe buzele-i uscate așteptând un răspuns. Ridic din umeri și mă întorc la jocul de culori stridente al afișelor. Se retrage horcăind, afundându-și din nou mâna în buzunar, probabil în căutarea șervețelului. Cum rămâne cu lucrurile de unică folosință?
Pe trotuar, un bărbat într-un scaun cu rotile așteaptă culoarea verde la semafor. În spatele lui, o bătrână îmbrăcată într-o haină ponosită, care ține în mâna dreaptă un mănunchi de linguri din lemn, așteaptă mila trecătorilor. Lângă un copac, o femeie își etalează pruncul înfășurat într-o pătură chinezească, pe care îl leagănă, (ori zdruncină mai degrabă) în timp ce cască ochii în stânga și în dreapta. Copilul plânge, femeia îl scutură mai repede, întinzând o mână bărbatului în costum care trece grăbit, strângându-și în jurul gâtului gulerul paltonului. În urmă cu ceva timp, totul m-ar fi pus pe gânduri, acum privesc afișele.
Vocea robotică anunță stația X, cea de lângă mine se ridică, proptindu-și mâinile pe spătarul scaunului, apoi dând din coate își face loc printre călători până când ajunge în dreptul șoferului pe care, bineînțeles, îl întreabă cât e ceasu’. Ceva din mine îmi spune să las dracului cartea, că și așa Dostoievski nu-mi mai stârnește fiori și să plec cu primul tren către “undeva”.
Mă simt norocoasă că trăiesc și că am onoarea de a întâlni niște ființe memorabile, dar dacă mă întrebi cine aștepta la trecerea de pietoni habar n-am să îți spun. Mă simt norocoasă că am ajuns să mă maturizez într-o lume în care bunele maniere primează, în care oamenii se grăbesc mereu doar că să se trezească în fiecare zi în aceleași așternuturi murdare, în care suflete de 3-4 luni devin obiecte menite să sensibilizeze, într-o lume în care lucrurile de unică folosință sunt refolosite și în care suntem obligați să înghițim atunci când producătorii ne apăsa pe creștet.
Cobor la capătul liniei și mă urc în alt autobuz în care femei ordinare îmi dau întâlnire la ora 2:31. Ești norocos?
