Mă sună azi o prietenă: “Auzi,” zice, “nu mergeţi mâine la un grătar la Braşov?”. Acum eu, de 1 mai, ce să fac, puteam să refuz? Mai ales că lucrez vineri pe 2…!!! Normal că nu. În concluzie, o luăm pe seară în patru la aprovizionare în Selgros. Bani aveam, timp aveam, legitimaţie aveam, chef berechet. Băgăm o ţigară la pragul maşinii şi, pe cai.
Ajungem în Selgros. Lume, subţirel. “Ia-uite” zic, “lumea e la mare, ce-i pasă ei”. Găsim un coş (a se nota, cu 50 de bani noi în fanta special amenajată) şi intrăm. Direcţia: raionul cu multă carne. Bine, bine, multă carne în imaginaţia noastră naivă. Fraţilor, era pustiu! Două pacheţele de colete de porc, ceva vită şi…cam atât! Mi s-a făcut rău. Pofteam la mici. Micii? Nici mirosul, nici urma de pe raft nu mai erau. Am vrut să plâng. Luaserăm muştar, stătuserăm la pâine sa alegem din cele două sortimente Alba şi Graham de ziceai că ne luăm mobilă, dulciuri, sucuri. Şi la carne…nada! Nimic! Finito! Kaput! Am crezut că înnebunesc, jur. Conaţionalii mei devastaseră, ziceai că vin foametea, războiul, seceta şi alte dezastre cauzate de extratereşti.
În timp ce propuneam inocentă să luăm niscaiva fleică de porc şi carne de vită, să le tocăm şi să le condimentez eu cu ce se pune la mici, văd la măcelăria vecină cu raionul de carne nişte domni bine, îmbrăcaţi în halate albe pătate cu sânge care aveau vreo patru paleţi cu tăviţe cu mici. Am zâmbit şi am trimis bărbaţii la coada deja formată din două persoane. Angajaţii Selgros ne-au ignorat privirile pline de speranţe şi întrebările legate de timpul în care acele minunăţii se vor pune pe rafturi. Atunci, o doamnă miloasă din coadă se îndură de noi şi ne spune peltic: “Sunt numai comezile”. Bine, înţeleg, dar sunt două tone de mici pe comandă??? Ne-am mai învârtit noi pe acolo, doar doar o rămâne vreo casoletă în urma festinului celor mai inspiraţi. Degeaba.
Cu o coadă mare între picioare, cu cele două casolete de cotleţele ne îndreptăm spre casă, pentru a plăti. Şi cum stăteam noi acolo, apare un cuplu în spatele nostru cu două cărucioare pline vârf cu tăvi cu mici. Eu, zâmbind galeş la domnul, îl întreb: “Nu vindeţi două casolete? Aveţi atât de multe.” La care ea, doamna, îmi răspunde: “Nu se poate, Primăria din Moreni dă de 1 mai 3000 de mici”.
M-am uitat lung în gol şi mi-am întrebat prietenii: “Mergem mâine la Moreni la un grătar?” Iar doamna, luându-mă în serios s-a grăbit să îmi răspundă: “Nu se poate, e cu bon”.
